Vântul mă adie! şi tot îmi şopteşte,
Pe la urechi, se strecoară îngereşte,
Frunza, nu ar vrea, să se desprindă!
Din stejarul galben, cade şi o ghindă.
Vântul mă adie! i-am cerut răgaz,
Timpul e prea rece, să nu fie treaz,
O clipă să se-ndure, de al meu obraz,
Prin valurile lui, a îngheţaţ şi un iaz!
Acum gata, vântul s-a potolit!
Căldura mare, m-a acoperit?
Îl chemai aşa, să se avânte,
Cu aripile lui, ca să mă alinte.
Aerul, - să fie, mai puţin răcoros,
Cu frunzele ce zboară, silenţios,
Vântul le doboară, din farmecul vieţii,
Şi se-adună-n toamnă, cad ca nămeţii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu