VÂNTUL MĂ COLINDĂ

VÂNTUL MĂ COLINDĂ

Din petale floarea strigă,

Fiindcă-i frumoasă de pică,

De la soare de la vânt,

Mai cade şi pe pământ.

Şi în vânt ea se apleacă,

Mult îi ia să se întoarcă,

Mai zăboveşte cel puţin,

Prin vântul cel divin.

Şi – , îi place să fie legănată,

În adieri de vânt, purtată,

Încolo-ncoace să le dezmintă;

Petale-nhaţă…în aer se înalţă.

Mult e veselă…nu-i tristă,

Ea se crede şi artistă,

Îl întreabă şi pe vânt,

Dac-o iubeşte atât de mult!

Şi vântul, era mai iubăreţ,

O trezi, ca un bun drumeţ,

Pe o noapte cu lună nouă,

Şi cu stropi de apă, plouă.

Du-te vântule mai departe!

Şi adu-mi zorile mai aproape!

Floare dragă, iar te pică,

Când roua; şi vântul te ridică.

Pe sub flori şi pe sub nuci,

Să treacă şi guguştuci,

Vremea-i caldă şi e blândă,

Tu vino, de mă colindă!

Briza vântului răcoare,

S-o simt de la depărtare,

Şi mă-nvârt şi mă scufund,

În vântul cel rece, plăpând.

Să miroasă şi a zorele,

Cu mulţi trandafiri pe ele.

Mai vino şi prin curtea mea,

Să te simtă şi o viorea.

Cald, frumos, împrospătat,

Şi pe munte, tu, l-ai încântat,

Pentr-o vale mult prea înfrunzită,

Mai părăsit, şi sunt tare tristă!

vol - DOAR PETALE