Sună, sună şi iar răsună,
Sunetul de harpă bună,
Mi-i se-aude în surdină,
Clopoţel de cânt se-adună,
Toate văile îngână,
O melodie de la Lună.
Sună, sună şi iar sună,
Să înceapă a-mi cânta,
Solfegii din arcuş venea,
O lacrimă se prelingea,
Din lumina de la stea,
În picuri mari strălucea.
Sună, sună-a vers de mură,
Prin copaci frunze alină,
Şi prin flori de pe colină...
Păsări multe amuţiră.
De freamătul copacilor,
Le cântau devaşilor.
Sună, sună şi n-am harpă,
Un zgomot mic de sapă,
Mă trezi, şi-ntr-o groapă,
Căzui în ea, de-atâta grabă!
Greierele amuţi ...
De unde muzica veni?
Ori prin munţi e-o adunare?!
Ori din stele căzătoare?!
Ori din mări sau din oceane?!
Furai o sărutare,
De la furnica visătoare,
Stă neclintită pe o floare.
Căci la lună-ea se uită,
E trează liniştită ...
Şi puţin nedumerită,
La melodia, ce ne încântă.
Acum pe seară, nu-i lăută,
E astrul nopţii ia şi-ascultă!
Sunetul melodios,
Ce cobora în jos,
Să-l trezească pe somnoros,
În dragoste armonios;
Un sărut în noapte,
Pe o melodie-n şoapte.
Ia aminte cumnate,
Din culise nu te-abate?
Că furnica nu te scoate,
Din iarnă, cu grăunţe coapte!
Doar cu chitara-n spate,
Iar la lună ochii-ţi bate.
Un sunet m-acoperii,
Din cer, de unde-o veni,
Din glas uşor al cerului,
Un ecou în Valea Codrului.
De la Lună, ploi de cunună, ni-i
Se puse-n noi şi ne tot răsună,
