Din petale floarea
strigă,
Fiindcă-i frumoasă de
pică,
De la soare de la
vânt,
Mai cade şi pe
pământ.
Şi în vânt ea se
apleacă,
Mult îi ia să se
întoarcă,
Mai zăboveşte cel
puţin,
Prin vântul cel
divin.
Şi – , îi place să
fie legănată,
În adieri de vânt, purtată,
Încolo-ncoace să le
dezmintă;
Petale-nhaţă…în aer
se înalţă.
Mult e veselă…nu-i
tristă,
Ea se crede şi
artistă,
Îl întreabă şi pe
vânt,
Dac-o iubeşte atât de
mult!
Şi vântul, era mai
iubăreţ,
O trezi, ca un bun
drumeţ,
Pe o noapte cu lună
nouă,
Şi cu stropi de apă, plouă.
Du-te vântule mai
departe!
Şi adu-mi zorile mai
aproape!
Floare dragă, iar te
pică,
Când roua; şi vântul
te ridică.
Pe sub flori şi pe
sub nuci,
Să treacă şi
guguştuci,
Vremea-i caldă şi e
blândă,
Tu vino, de mă
colindă!
Briza vântului
răcoare,
S-o simt de la
depărtare,
Şi mă-nvârt şi mă
scufund,
În vântul cel rece,
plăpând.
Să miroasă şi a
zorele,
Cu mulţi trandafiri
pe ele.
Mai vino şi prin
curtea mea,
Să te simtă şi o
viorea.
Cald, frumos, împrospătat,
Şi pe munte, tu, l-ai
încântat,
Pentr-o vale mult
prea înfrunzită,
Mai părăsit, şi sunt
tare tristă!
vol - DOAR PETALE
